Când ai 19 ani iar carnea ta înflorind și inima ta zăpăucă fac nod pentru șireturile unui Dumnezeu care se pregătește de miuță, tot ce-ți dorești are șanse mai mari să te uimească. Pur și simplu: întâmplându-se. Pentru cei care veți face 19 ani, credeți în fotbal, credeți în ce iubiți! Pentru cei care i-ați făcut cândva: o sută de grame de tărie și-un strop de rouă în paharul pe care vi-l clătesc zorii.
Pe 24 februarie 2005, Steaua București a eliminat din cupele europene cea mai bună echipă de fotbal din lume la acel moment. Și asta după ce pierduse cu 2-0 în tur. Poți alege AICI acest succes european drept cel mai tare pentru o echipă românească după 1990.
Cei care am trăit acea noapte, am știut de-atunci: orice se va mai întâmpla vreodată cu ochii noștri prin fotbal, ne vom întoarce mereu în mocirla fericirii noastre. Mutată din Ghencea într-o tinerețe de chihlimbar. Când ați fost ultima oară atât de fericiți încât lacrimile să se amestece cu ploaia, ca atunci, pe obrazul neobișnuit cu păcatele?
Valencia era cea mai bună echipă din lume pe anul de-abia încheiat, potivit Federației Internaționale de Istorie și Statistică a Fotbalului. Iar Steaua încheiase 2004 pe locul 107. Spaniolii cuceriseră Cupa UEFA, Supercupa Europei și titlul în Spania depășind Barcelona, Deportivo La Coruna, Real Madrid. Anterior jucaseră sferturi de finală Champions League și chiar finala, în 2001! Așadar, să ne imaginăm că am vorbi azi de FCSB, locul 122 în aceeași ierarhie pe 2023, versus Manchester City.
Italianul Claudio Ranieri lăsase Chelsea pentru banca Valenciei. Îi avea la dispoziție pe ibericii Baraja, Albelda, Mista, Marchena, Rufete, pe conaționalii săi Di Vaio, Corradi, Carboni, Moretti și Fiore, plus sclipitorul Aimar. Argentinianul care-i fusese idol în copilărie lui Messi, poate cel mai ușor de tradus ce vorbim pentru prezent.
În fotbalul românesc, Gigi Becali intrase abia de-un an și o lună. Îi câștiga la poker pe Goian, Lovin și Baciu în fața patronului Sechelariu de la Bacău. Primăverile europene păreau posibile așa cum părea soarele în noaptea de 24 februarie 2005. Cu două săptămâni în urmă, la Întorsura Buzăului fuseseră -35,8 grade Celsius. Antrenori în campionatul nostru? Stoichiță la Oțelul, Olăroiu la Poli Timișoara, Dan Petrescu la Sportul și Răzvan Lucescu la Rapid.
Dar da, Steaua București era în primăvara europeană a Cupei UEFA! Pregătită de Walter Zenga, eliminase parcă stângaci sârbii de la FK Zeleznik, apoi bulgarii de la ȚSKA Sofia. Ai fi zis că drumul spre Europa fotbalului mare ne-a fost trasat geografic de forul continental.
În grupe, Ghencea fusese de fier și curaj: 2-0 acasă cu Standard Liege, 2-1 acasă cu Beșiktaș Istanbul. Dragostea oamenilor compensa concret punctele pierdute prin deplasare, înfrângeri cu Parma și Bilbao. Și din dragostea oamenilor și banii băgați de Becali se nășteau condițiile pentru minune. Nu-i totul poezie, să fim drepți!
Pe „Mestalla”, Valencia ne-a pus la respect. Un 2-0 cu gol în fiecare repriză, săgeți de la Di Vaio și Aimar, din lovitură liberă. Zenga nu s-a bazat pe Rică Neaga, deja semnat de Chunnam Dragons și care peste 4 zile urma să plece în Coreea de Sud. Când a auzit că e în afara lotului, Neaga a plâns. Zenga spune că și el a avut lacrimi în ochi.
0-2 cu Valencia. Eram mici, acesta e adevărul. Simțeam, știam asta. Dar când toată măreția văzduhului ți-e străină, îți faci mocirlă din țărână. Iar cum aveam 19 ani, parcă toți cei în roș-albastru, inclusiv din teren, puteau să împrumute iute și gratis nebunia îndrăznelii noastre.
Nici măcar nu se inventaseră iPhone, Youtube și Tik Tok în februarie 2005, nici Facebook nu apăruse la noi. România nu intrase în UE și doar 15% dintre români aveau internet. Dar, ca în bancuri, culmea: supraviețuiam! Și chiar eram fericiți „pe alocuri”.
Așa, pe fundalul clapetelor de celulare, cu Trăian Băsescu președinte de două luni după victoria împotriva lui Adrian Năstase, fără să știm că un băiețel din București, pe nume David Popovici, abia împlinea 5 luni când Steaua aștepta Valencia în Ghencea, la retur…
Era frig tare pe 24 februarie 2005. Mașina odihnea la semafor șapte inși înghesuiți, fumul-armură de țigară plus versurile urlate dintr-o emoție de meci scăldată în superbia tinereții: „E foame de bani / E foame de bani, băieți, / Lumea tre’ să știe ce fel de băieți sunteți!”.
Pe banda cealaltă, mașină de Giurgiu. Geamurile la fel de închise, clănțăneau dinții la 4 grade. Dar vedeai că-i același fum, bănuiai contururi tot pentru vreo 6-7 inși. Doar alte versuri urlate: „Totul pare mare atunci când ești mic / Nu-i nimic! / Totul pare de neatins / Nu te lăsa învins!”.
Sișu & Puya se duelau cu Ombladon și în preferințele noastre, și la MTV Romania Music Awards. Însă voiam să-i vedem, până la urmă, absolut toți, pe roș-albaștrii din iarbă: zeii noștri, Mirel Rădoi, Nicolae Dică, Dorinel Munteanu revenit la 36 de ani din Bundesliga.
Parcă voiam să le strigăm lor, după 0-2 la Valencia, că minunea se poate: „Lumea tre’ să știe ce fel de băieți sunteți!”. Sau „Totul pare de neatins / Nu te lăsa învins!”. După gust.
Idolii străzii erau pentru noi băieții care cântau cuvinte pe muzică, nu incnete ștrangulate de interjecții, ca azi. Dar na, și pentru părinții noștri, Paraziții și La Familia or fi părut tot un fel de trap…
După 0-2 în tur, El Mundo Deportivo: „Valencia poate călători liniștită la București”. Stoperul Moretti decretase: „Steaua a jucat bine, a stat bine în teren, ne-a pus probleme. Însă noi am câștigat cu 2-0. Și calificarea cred că e decisă!”. Italianul nostru, Zenga, avea însă nebunia lui: „Și noi putem bate cu 2-0 la București”. Iar Gigi Becali visase că Andrei Cristea va marca două goluri.
Așa că Gigi Becali și-a făcut „pohta” pe 24 februarie 2005. Când nu și-a făcut-o? Steaua titularizează la returul cu Valencia un puști moldovean de 20 de ani, Andrei Cristea, pe care plătise 1 milion de dolari. Nu-l câștigase la poker, investise, trebuia să-și vadă „marfa la lucru”. Nimic nou, nu-i așa?
Hârbul ne lasă prin ploaie, pe o străduță. Ieșim din el precum șapte ceaușești din tanc, la Târgoviște. Luăm Militariul la pas. „Steaua! Steaua!”. Ranieri e așa sigur de calificare încât îi scoate din prima echipă pe Mohammed Sissoko, Aimar, Di Vaio, Fiore și Mista. Jumătate de echipă schimbată față de tur!
Peluza noastră strălucește simplu și maiestuos în culorile Stelei. Gazonul e o glumă care seacă de sens cuvintele. Căutați pe youtube, că s-a inventat între timp!
Minutul 4: Dică trimite în bară, cu capul. Atacăm, cu sufletul ne calificasem încă de la Drajna, dar e doar 0-0. La pauză, Gigi Becali trage din portțigaret și răspunde din lojă la celular. Președintele Băsescu. Nu e o glumă!
Minutul 50. Mirel Rădoi lansează din jumătatea noastră, Diniță știe că e în ofsaid și se întoarce inteligent.
Sprintează prin glod, înfipt ca un mânz îndărătnic, Andrei Cristea. Îl pierde pe David Navarro, îl amețește cumva, trage tare în piciorul spaniolului și mingea se duce în poartă. Portarul Palop, cu mâinile în șolduri, fixează privirea peste Ghencea care se zguduie. Ca un soldat șocat de ororile unui război pe care simte că-l pierde. Că l-a pierdut deja!
Iarăși lansare din jumătatea noastră. Nici n-ai cum altfel prin tranșeele alea! Puștiul Cristea țâșnește iar.
În el suntem toți, fugind de-acasă, la 19 ani. Din noroi, în fața porții, mingea îi sare spre tibie. Șutul-taifun pleacă pe colțul scurt. Avem 2-0. Cu Valencia. Cu viața.
Îmbrăcați în haine groase care azi nici măcar nu se mai fabrică, ne îmbrățișam și plângeam.
Gigi Becali dă declarații la Pro TV după cele 90 de minute. E stors, parcă el l-a cărat pe Cristea în cursele golurilor. „Nu mai contează ce se întâmplă acum. Sunt fericit la ora asta”. După ocazia lui Oprița, din reprizele de prelungiri, patronul își încrucișează mâinile și recunoaște. „Nu știu dacă am curaj să mă uit la 11 metri”. Și el pare de 19 ani. Nu era pregătit de așa ceva.
Și nici pentru ratarea lui Dorinel Munteanu de la penalty-uri. Dar nici pentru ratările lui Baraja și Di Vaio! După secundele când se prăbușește sub extazul calificării, Gigi Becali se ridică împovărat își sprijină capul în palma dreaptă. E prea mult. Mintea și sufletul lui nu știu încă modul de utilizare al amestecului de imposibil devenit posibil în fotbal cu ispita puterii asupra maselor.
Se îndreaptă și privește spre stadion, Mihai Stoica abia se abține să nu sară. Becali își pune mâinile în cap. Zeci de mii de oameni strigă ”Steaua București”.
Au mai fost lucruri prin meci, pe teren? Sigur că au mai fost. Dar altceva, vă jur, nu mai țin minte bine. Din nopțile iluziei noastre de viață, marile cumpene așa rămân: zig-zag, o stare, câteva arsuri.
Pe drum, cu fărâma de voce rămasă fiecare, gâjâiam pe la Drumu Subțire, în zorii care ne legănau hârbul: „Lumea tre’ să știe ce fel de băieți sunteți!”. Lume știa, Europa știa. Europa, Steaua!
Am ajuns toți acasă cu sufletul mânjit de mocirla fericirii noastre. Nu s-a mai curățat de-atunci.
Credit foto: facebook FCSB
A marcat: Andrei Cristea (50, 71). Marcatori la penalty-uri: Rădoi, Lovin, Boștină, Dică / Aimar, Mista, Rufete. Au ratat: D. Munteanu / Baraja, Di Vaio
Steaua: Hamutovski – Ogăraru, Rădoi (c), Ghionea, P. Marin, Paraschiv, D. Munteanu, Dică, Oprița (Lovin ‘113), An. Cristea (E. Baciu ’94), Diniță (Boștină ’84)
Antrenor: Walter Zenga
Valencia: Palop – Carboni, D. Navarro, Caneira, Moretti (Aimar ‘103), Rufete, Albelda (c), Baraja, F. Aurelio, Xisco (Di Vaio ’78), Corradi (Mista ’78)
Antrenor: Claudio Ranieri
[poll id=”52″]
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER